Ca fiinta sociala, omul este dependent de ceilalti oameni. Aceasta dependenta inseamna, de fapt, ajutor, posibilitatea de a comunica si coopera. Acest lucru da nastere la sentimentul de apartenenta si solidaritate umana, precum si la sentimentul de securitate al individului.

Din categoria copiilor cu CES fac parte atat copiii cu deficiente propriu-zise la care, cerintele speciale sunt multiple, inclusiv educative, cat si copiii fara deficiente, dar care prezinta manifestari stabile de inadapatare la exigentele scolii. Din prima categorie fac parte :

Ø      copiii cu deficiente senzoriale : vizuale, auditive, locomotorii ;

Ø      copiii cu deficiente mintale ;

Ø      copiii cu tulburari afective (emotionale) ;

Ø      copiii cu handicap asociat.

Identificarea cerintelor educative speciale

Terminologia educatiei speciale, ca si cea a domeniului mai larg al problematicii deficientei, constituie un camp semantic complex si in evidenta schimbare. Precizarea catorva notiuni de baza va reflecta conceptia despre aceasta:

Aspectul medical – Deficienta este un termen care semnifica absenta, pierderea sau alterare unei structuri, ori a unei functii )anatomice, fiziologice sau psihologice). Deficienta poate fi rezultatul unei maladii, a unui accident, dar si a unor conditii negative din mediul de dezvoltare a unui copil, cu deosebire carente afective. Deficienta afecteaza capacitatea de munca, deregland procesul de adaptare si integrare in mediul scolar, la locul de munca sau in comunitatea din care face parte persoana in cauza.

Aspectul functional – Incapacitatea (disfunctia/disabilitatea) o diminuare totala sau partiala a posibilitatilor fizice, mintale, senzoriale, consecinta a unei deficiente, care impiedica efectuarea normala a unor activitati. Este perturbarea capacitatii de indeplinire nomala a unei activitati sau a unui comportament.

Aspectul social – disabilitatea este un dezavantaj social, rezultat dintr-o deficienta sau incapacitate, care limiteaza sau impiedica indeplinirea unui rol intr-un context social.

Dificultati intalinte de persoanele cu deficienta:

1. a)dificultati de ordin general:

Ø      de deplasare si de miscare (deficiente fizice);

Ø      de exprimare – comunicare (deficiente senzoriale si de limbaj);

Ø      de adaptare la modul de viata cotidian si la rigorile vietii sociale (deficienta mentala);

Ø      dificultati de intretinere (venituri mici, lipsa de resurse)

1. b)dificultati de ordin profesional:

Ø      instruirea si pregatirea profesionala a persoanlor cu diferite forme si grade de deficienta;

Ø      dificultati de plasare la locuri de munca corespunzatoare;

c).dificultati de ordin psihologic si social:

Ø      bariere psihologice care apar intre persoanele cu si fara disabilitati ca urmare a dificultatilor de adaptare si a prejudecatilor celorlalti

Interventia specifica este un proces care da posibilitatea persoanelor cu deficienta sa ajunga la niveluri functionale fizice, psihice si/sau sociale, corespunzatoare, furnizand totodata instrumente cu ajutorul carora persoanele isi pot organiza viata in directia obtinerii unui grad mai mare de autonomie.

Sintagma „cerinte educative speciale” este in opinia lui T. Vrasmas „o formula aparent ambigua”, ea reprezentand mai mult „o maniera terminologica mai relevant in plan psihopedagogic”, pentru ca este destinata fixarii demersului educationl, precum si a analizei cauzelor esecului scolar. Aceasta pentru ca starea de defcienta se poate manifesta, insa, si in absenta unei deficiente reale, atunci cand este provocata de unele capacitati sau dereglari, mai mult sau mai putin temporare, mai ales in prezenta unor conditii defavorabile de mediu social asa cum ar fi :

Ø      familii dezorganizate si lipsite de potential educogen;

Ø      institutii de educatie si ocrotire cu caracter inchis si o slaba organizare, care izoleaza copiii;

Ø      situatie materiala precara care obstructioneaza motivatia pentru scoala a copiilor

Din aceste motive sintagma „cerinte educative speciale” cuprinde o serie de copii care intampina greutati la invatatura, tulburari de conduita scolara, dificultati de adaptare. Tot in aceasta categorie sunt inclusi cei care intampina dificultati obisnuite la un obiect de invatare, dar mai ales cei care devin stigmatizati datorita indisciplinei in ore. Nu este nici o indoiala ca toti acesti copii trebuie ajutati, insa modalitatea prin care se face aceasta suporta diferentieri : abordare diferentiala, abordare individualizata (sau personalizarea abordarii).

Identificarea si evaluarea corecta a copiilor cu cerinte educative speiale este piatra de hotar care poate determina evolutia in timp a dezvoltarii armonioase a personalitatii copiilor si ea trebuie facuta numai de serviciile specializate pentru o corecta orientare scolara si o recomandare calificata asupra interventiilor de care ar putea beneficia copilul pentru realizarea deziteratului „egalizarea sanselor tuturor copiilor”. Identificarea cerintelor educative speciale si interventia de sprijin, au ca scop final evitarea insucceselor scolare care pot avea influente nefaste in dezvoltarea armonioasa a personalitatii.

Eficienta procesului de invatamant presupune raportarea randamentului (a performantelor scolare) la solicitarile obiective. Succesul sau insuccesul scolar presupune raportarea concomitenta atat la exigentele externe, cat si la posibilitatile interne ale elevului. Nuantarea este impusa de diferentele care exista intre elevi in ceea ce priveste posibilitatile lor interne de a raspunde la solicitarile externe. Succesul sau insuccesul imbraca forme concrete de manifestare, diferite de la o situatie la alta, diferite de la un elev la altul.

Insuccesul scolar poate fi de doua categorii :

Ø      insuccesul generalizat – in cazul elevilor care intampina dificultati de adaptare la viata scolara si care nu fac fata baremurilor minime la majoritatea obiectivelor;

Ø      insuccesul particular – in cazul elevilor care intampina greutati la unele obiective de invatamant sau pentru o anumita perioada de timp.

Insuccesul scolar exprima o discordanta intre cerintele instructiv – educative, pe de o parte, si posibilitatile fizice si psihice ale elevului, pe de alta parte. Intrucat insuccesul antreneaza ambii poli ai relatiei, el poate fi considerat ca fiind „rezultatul unei duble inadaptari: a copilului la activitatea scolara si a scolii la factorii interni ai acestuia”

Sfera insuccesului scolar s-a extins prin cuprinderea unor fenomene ca :

inadaptarea scolara – dificultati de integrare si acomodare cu viata scolara;

mediocritatea – elevii cu note mici si nivel de aspiratie si motivatie scazute, desi au aptitudini medii si chiar supramedii;

subrealizarea scolara – se refera la elevii cu aptitudini inalte si exceptionale care nu ating performantele de care ar fi capabili datorita unor multitudini de variabile;

abandonul scolar – parasirea scolii si renuntarea la studiu deliberat sau fortati de anumite imprejurari.

Un insucces scolar permanentizat determina efecte negative asupra elevului in cauza, atat in plan psihologic individual, respectiv o alterare a imaginii de sine si pierdere a increderii in fortele proprii, cat si in plan social pentru ca permanentizarea insuccesului „stigmatizeaza”, induce o marginalizare a elevului in cadrul grupului scolar, ceea ce actioneaza negtiv asupra dezvoltarii personalitatii.

Din analizele facute de specialisti a rezultat faptul ca exista doua tipuri de insucces scolar:

insuccesul de tip cognitiv – care se refera la nerealizarea obiectivelor pedagogice de catre elevii in cauza, ceea ce atesta niveluri scazute de competenta oglindite in note mici, situatii de corigenta, rezultate foarte slabe la invatatura, sau chiar repetentie, adica esec scolar. Aceste niveluri scazute de competenta se explica fie prin intarzieri in dezvoltarea intelecuala, fie printr-o serie de neajunsuri in plan motivational, volitional si operational (nivel de aspiratii scazut, absenta unor deprinderi de munca sistematica, insuficiente la nivelul operatiilor logic abstracte).

Ce trebuie să facă un profesor când i se oferă un elev greu de gestionat sau care are

provocări de învățare? Se pare că soluția de bază pentru unele școli a fost aceea de a

recomanda elevului o „umbra” (shadow) în clasă. Deseori, acesta este denumit asistent
educational, asistent pentru nevoi special sau profesor de sprijin. Această soluție îl
mulțumește pe profesorul deja ocupat, deoarece îi ia încărcătura supimentară si se
poate ocupa de toți copiii. De asemenea, îi mulțumește si pe părinți (care își permit
costul însoțitorului), deoarece ei simt că copilul lor primește o atenție individualizată.

Echilibrul dintre asistență și independență
Scopul unui profesor de sprijin este de a crește independența și de a gestiona
comportamentele negative. Dar ceea ce vedem de obicei este invers. Adesea, umbra
clasei va sta lângă elev (de parcă asta nu distrage atenția?!?!) și „ajută” elevul prin
munca care i s-a dat. Elevul se gândește: „Uau, dacă o țin pe această persoană în
preajmă, nu trebuie să fac nicio treabă singură!” – Copil inteligent! Se pare că, cu cât
studentul devine mai incapabil, cu atât umbra oferă mai multă incitație și se obține mai
puțină independență.
Celălalt obiectiv principal este gestionarea comportamentelor, dar dacă inaoțirorul nu
este antrenat corespunzător (din păcate, este adesea cazul), consecințele duc adesea
la întărirea comportamentului negativ. Recent, am fost într-o sală de clasă în care elevul
se chinuia să treacă de la o activitate preferată la o activitate de lucru și a început
etapele incipiente ale unei crize de furie. Pentru a-l împiedica să fie perturbator, umbra
l-a îndepărtat din cameră și l-a dus la bibliotecă pentru a se „calma” (adică, acest lucru
i-a întărit comportamentul menținut de evadare).Există momente când o umbră este
necesară, dar apoi implementarea corectă a acesteia va face toată diferența.

Care este rolul umbrelor în școală?
În loc să stea lângă un elev și să-l îndemne verbal să meargă la coadă sau „du-te să-ți
iei gustarea”, însoțitorul va fi bine pregătit cu  imagini  sau programe de imagini care duc
la bun sfârșit treaba. În loc să aștepte să apară o eroare, „umbra” poate chiar să
folosească imaginile pentru a-i îndemna pe copil ÎNAINTE de a începe activitatea și
apoi să-l trimită să îndeplinească singur sarcina. De exemplu, dacă se așteaptă ca
copilul să participe la „cerc”, umbra poate revizui regulile îm timpul „cercului” cu el în
prealabil. Asistentul poate fi în fundal, urmărind elevul în timpul cercului (NU stă lângă
elev) și apoi oferă întărire dacă prestatia este finalizată conform așteptărilor.

SFAT: Întărirea pentru respectarea regulilor poate fi un autocolant, o bifă sau o pauză
de 5 minute).

Asistentul ar trebui să-l îndemne pe profesor
Un asistent bine antrenat va acționa ca un intermediar între elev și profesor. Uneori, ca
urmare a dependenței de insoțitor, elevul nu știe cine este profesorul lui! În schimb,
însoțitorul ar trebui să-l îndemne pe elev către profesor – să-l asculte în timpul orelor de
instruire, să răspundă la întrebările lui și să anunțe când s-a terminat munca
lui. Alternativ, însoțitorul poate determina profesorul să facă lucruri precum să aleagă
copilul să răspundă la o întrebare când știe răspunsul sau să repete o instrucțiune pe
care elevul poate nu a auzit-o.

SFAT: Umbra ar trebui să-l facă pe profesor să se simtă sprijinit, să fie atent în a face
sugestii, astfel încât să nu simtă că i se spune cum să-și facă treaba.
Asistentul ar trebui să ajute copilul să-și facă prieteni

Dacă un copil are dificultăți în a-și face prieteni, “shadow”-ul poate fi de ajutor. Dacă
“Ionut” are dificultăți în a-și face prieteni, a-i spune să meargă să se apropie de alți elevi
și să-i întrebe „pot să mă joc?” poate duce la prietenia dorită. Mai mult, asistentul poate
să se împrietenească cu ceilalți elevi din clasă și să-i pună să se apropie de Jenny și să
spună lucruri precum „Vino, stai lângă mine”. Gândindu-se mereu cu doi pași înainte,
dacă este înainte de ora gustării, asistentul poate manipula situația astfel încât Ionuț să
ofere gustările, iar ceilalți elevi trebuie să-i ceară o prăjitură. Sau dacă este timpul
artelor și meseriilor și Ionuț iubește creioanele, asistentul poate da cutia de creioane
unui alt elev, astfel încât Ionut să-i ceară acel elev un creioane.
Un asistent folosit corespunzător ar trebui să fie în fundal influențând situația pentru a
crește independența și a reduce comportamentele negative. A oferi unui elev un
însoțitor în clasă este adesea o soluție temporară, care deși poate părea să ofere o
oarecare ușurare, este posibil să înrăutățească lucrurile pe termen lung. Când un
asistent este în sala de clasă, obiectivele ar trebui implementate și monitorizate cu
atenție de un profesionist cu experiență în furnizarea de sprijin comportamental (în mod
ideal, un specialist ABA).

Z-Vibe, cunoscut anterior sub numele de DnZ-Vibe, este un instrument vibratoriu utilizat pentru stimularea orală-motorie și senzorială a copiilor care urmează terapii pentru ameliorarea patologiilor vorbirii și limbajului.  El poate fi achiziționat împreună cu alte „vârfuri” sau „sonde”, necesare pentru exerciții specifice.

Ce este terapia motorie orală?

Terapia motrică orală lucrează asupra abilităților orale necesare pentru dezvoltarea corectă a vorbirii și a hrănirii. De exemplu, încearcă să spui „la la la” chiar acum, acordând atenție la ceea ce face limba ta. Pentru a produce sunetul /l/, vârful limbii trebuie să se ridice până la creasta alveolară (chiar în spatele dinților frontali superiori). De asemenea, trebuie să poată funcționa independent – ​​sau să se disocieze – de maxilar. Terapia motrică orală funcționează pe aceste „precondiții” pentru vorbire și hrănire.

De ce este importantă terapia motorie orală?

Gândește-te la yoga. Pentru a obține o poziție corectă, mai multe grupuri musculare trebuie să lucreze împreună într-un echilibru delicat de forță, coordonare, mișcare și rezistență. Vorbirea și hrănirea sunt aproape la fel, localizate doar la mușchii buzelor, limbii, maxilarului și obrajilor. Pentru a articula corect sunetele și a gestiona alimentele, mușchii gurii trebuie să fie în „poziții” foarte specifice. De exemplu, încearcă să  bei dintr-un pai chiar acum și fii atent la ceea ce face gura ta – buzele tale ar trebui să fie strânse și închise în jurul paiului, limba încordată și  retrasă , iar obrajii încordați. Majoritatea oamenilor învață în mod natural cum să facă acest lucru pe cont propriu. Dar unii indivizi (în special cei cu întârzieri în dezvoltare) au nevoie de terapie motrică orală pentru a învăța aceste abilități.

Unde intervine Z-Vibe?

Majoritatea oamenilor învață fie vizual, fie auditiv. Uneori, însă, aceste două simțuri nu sunt suficiente și trebuie să ne uităm la simțul tactil. Imaginează-ți că ești din nou la un curs de yoga. Ai auzit-o pe instructoare explicând o ipostază, ai văzut-o demonstrând-o, dar pur și simplu nu face clic pentru tine. Așa că instructorul vine și îți reglează brațul în poziția corectă. În mod similar, uneori trebuie să arătați fizic unui individ unde ar trebui să meargă limba pentru acest sunet, acea abilitate etc. Acest lucru se numește oferirea unui  indiciu tactil . Z- Vibe este un instrument care vă ajută să oferiți indicii tactile țintite în cavitatea bucală, fără a vă pune degetele în cale. De asemenea, învățarea tactilă duce la următorul nivel, cu un bonus suplimentar de vibrație. Vibrația blândă a Z-Vibe oferă o stimulare senzorială suplimentară pentru a crește concentrarea orală și a atrage mai multă atenție asupra articulatorilor.

Inainte sa incepi

Rețineți că poate fi necesar să începeți încet, introducând treptat Z-Vibe. Nu trebuie neapărat să utilizați vibrația, dar este acolo dacă individul are nevoie de mai multă intrare.

Pentru persoanele cu hipo sau hipersensibilitate, poate fi necesar să lucrați la normalizarea senzației orale înainte de a continua cu următoarele exerciții.

Închiderea buzelor 

Închiderea buzelor (cunoscută și sub denumirea de „etanșare a buzelor”) este capacitatea de a închide buzele în jurul unei  linguri ,  pai ,  acadele etc. De asemenea, previne  salivarea  și este necesar să pronunțe sunetele /p/b/m/.

• Așezați mânerul Z-Vibe chiar sub nas. Apăsați ușor în jos până când buza superioară intră în contact cu buza inferioară. Apoi puneți mânerul chiar deasupra bărbiei. Apăsați ușor în sus până când buza inferioară intră în contact cu buza superioară. Acest lucru ajută la stabilirea conceptului de închidere a buzelor.
• Așezați vârful Preefer orizontal între centrul buzelor. Instruiți persoana să-și închidă ferm buzele în jurul vârfului și să țină apăsat timp de 3-5 secunde. Asigurați-vă că persoana nu mușcă vârful. Urmăriți cu producția de sunete /p/b/m/. Acest exercițiu poate fi făcut și cu  vârful sondei , vârful mini sau  vârful Bite-n-Chew (prezentat mai jos cu vârful Bite-n-Chew XL ).

Clasificarea maxilarului

Încercați să rostiți un sunet lung „e” și comparați-l cu sunetul „aw”. Sau, imaginați-vă că mușcați un sandviș mare față de un chip de cartofi. Simți diferența de înălțime? Această diferență de înălțime se numește  gradare a maxilarului . Este capacitatea de a judeca vizual cât de departe ar trebui să se deschidă maxilarul pentru anumite alimente și sunete vocale.

Disocierea limbii și a maxilarului

După cum am menționat anterior, limba și maxilarul trebuie să se poată  mișca independent una de cealaltă pentru anumite sunete de vorbire. De asemenea, este necesar pentru a lateraliza limba și pentru a muta alimentele în interiorul gurii.

• Puneți un vârf de sondă sau un vârf de mușcătură și mestecat între pre-molari. Instruiți persoana să muște și să țină. Apoi pune-l să spună „lalalalalalala”. Relaxează-te și repetă. Mușcând vârful forțează limba să se miște singură, fără a mișca maxilarul în sus și în jos.
• Instruiți persoana să muște din nou vârful. De data aceasta, puneți-l să plaseze vârful limbii pe creasta alveolară în spatele dinților frontali superiori. Apoi plasați-l în spatele dinților frontali inferiori. Repetați de mai multe ori.
• În timp ce mușcați vârful, instruiți persoana să facă un  pop de limbă . Sugeți limba pe cerul gurii și apoi trageți-o. Lucrați până la 25 la rând.

.

Ridicarea limbii

Înghițiți acum, acordând atenție limbii în timp ce se ridică pentru a intra în contact cu cerul gurii. Acum spune „la la la”, acordând atenție ridicării vârfului limbii. Acum faceți același lucru pentru „ga ga ga”.  Abilitatea de a ridica limba este o abilitate importantă pentru a înghiți, a manipula alimentele în gură și a produce anumite sunete de vorbire.

• Așezați vârful limbii vertical chiar în fața gurii. Instruiți persoana să plaseze vârful limbii în interiorul găurii. Ghidați ușor limba în sus și în jos pentru a stabili conceptul de ridicare a limbii. De asemenea, puteți ghida limba dintr-o parte în alta pentru lateralizare.
• Apăsați ușor Sonda/Mini Vârf pe partea din spate a limbii și apoi până la palat (acest lucru oferă un indiciu tactil pentru ridicarea limbii). Scoateți vârful din gură și instruiți persoana să producă sunetele /k/g/y/.
• Țineți Z-Vibe vertical și aplicați o presiune ușoară în sus pe creasta alveolară folosind vârful fin . Apoi scoateți vârful și instruiți persoana să atingă același loc cu vârful limbii. Urmăriți obiectivul funcțional al sunetelor în vârful limbii /t/d/n/l/s/z/. Acest exercițiu poate fi efectuat și cu Probe/Mini Tips.

Lateralizarea limbii

Lateralizarea limbii este capacitatea de a-și mișca limba dintr-o parte în alta, ceea ce este necesar pentru manipularea alimentelor, formarea bolusului și recuperarea particulelor de alimente rămase din gură.

• Mângâiați o parte a limbii într-o mișcare din spate în față folosind sonda, mini sau vârful fin. Repetați pe cealaltă parte.
• Împingeți ușor limba în partea opusă a gurii cu Sonda/Mini vârf. Repetați pe cealaltă parte. Aceasta stabilește conceptul de mișcare a limbii dintr-o parte în alta. Pentru a crește dificultatea, instruiți persoana să împingă vârful pentru rezistență.
• Așezați Sonda/Mini Vârf în interiorul zonei obrajilor într-o parte. Rugați-i pe persoană să o atingă cu vârful limbii. Repetați pe cealaltă parte. Mergeți înainte și înapoi de mai multe ori pentru a simula lateralizarea.

Adresați-vă unui specialist!

Deși activitățile cu copii în cadrul familial sunt recomandate, utilizarea corectă a instrumentului Z-Vibe poate necesita timp de învățare. Dacă locuiți în Brașov sau în apropiere, deplasarea copilului la un specialist este de multe ori mai eficientă din punct de vedere al rezultatelor. Asociația DICTA oferă servicii de logopedie și are un cabinet dotat cu diverse instrumente necesare în tratarea disfuncțiilor de vorbire și limbaj, printre care și Z-Vibe. Sunați la numărul de telefon de pe website pentru a stabili o vizită la specialistul logoped.

Odinioară considerată a fi o tulburare rară, autismul este destul de frecvent diagnosticat
în zilele noastre și pune o povară uriașă asupra societății. Numărul cazurilor
diagnosticate a crescut dramatic de la Screeningul pentru Autism în Populația Română
(1980), cu o mediană actuală de 62 de cazuri la 10000 de persoane la nivel mondial
(2012).
La ora actuala nu există un test biologic (gnetic) care să poată fi utilizat cu încredere în
scopul diagnosticării TSA. În consecință, diagnosticul se bazează pe criteriile
internaționale de diagnostic (DSM-V). Aprecierea prezenței sau absenței criteriilor de
diagnostic se realizează prin observarea directă a copilului și interviul aprofundat cu
părintele/îngrijitorul legal/adultul care a petrecut cel mai mult timp cu copilul.
Cu toate acestea, în România majoritatea cazurilor de TSA sunt diagnosticate după ce
copilul intră în grădiniță/școală timpurie, adică prea târziu pentru o intervenție care
îmbunătățește semnificativ prognosticul sau modifică semnificativ situația. Acest lucru
se datorează în parte lipsei de cunoștințe cu privire la specificul ASD.
Pentru unii părinți, un diagnostic oferă validare. Există denumiri pentru grupul/grupurile
de simptome pe care părinții, prietenii sau membrii familiei le-ar putea observa (sau
comenta) – lucruri precum: o întârziere a limbajului, „ciudățenii” în abilitățile sociale,
comportamente atipice sau crize de furie excesive.  Pentru majoritatea părinților, un
diagnostic poate fi o surpriză devastatoare – una care îi bântuie și îi face să se simtă
copleșiți și nepregătiți.

Indiferent dacă un părinte a bănuit ceva tot timpul sau este surprins de un diagnostic,
toate familiile se luptă să înțeleagă ce înseamnă totul. Partea grea, pentru multe familii,
este să ai răbdare, speranță și hotărâre atunci când întrebările depășesc cu mult
răspunsurile.

După diagnostic
Probabil, una dintre cele mai grele părți ale călătoriei pentru părinții copiilor cu TSA este
începutul. Întrebările conduc la mai multe întrebări chiar înainte ca diagnosticul să fie
digerat complet. Părinții pot începe să se întrebe pe ei înșiși și pe alții: „Ce este
ASD?”, „Ce înseamnă?”,  „Va învăța copilul meu să comunice?”, „Se va îmbunătăți
vreodată comportamentul lui/ei?”, „Ce tratamente sunt disponibile?”,  „De ce mi se
întâmplă mie asta?”, „Cu ce am greșit?”.
Un adevăr despre ASD este că autismul este diferit pentru fiecare individ cu
autism. După cum spune profesorul și avocatul autist Dr. Stephen Shore, „Dacă ați
văzut o persoană cu autism, ați văzut o persoană cu autism”. Și, este
adevărat. Autismul arată, sună, simte și se comportă diferit pentru fiecare copil autist.
Copilul cu autism al unui vecin, prieten sau membru al familiei, abilitățile și punctele sale
forte, domeniile de nevoie, unde și cât de mult este afectat de diagnostic, toate vor
varia. Fiecare copil este unic. Orice copil autist este la fel. Compararea unui copil autist
cu abilitățile altuia poate fi, în cel mai bun caz, greșită și, în cel mai rău caz,
dăunătoare. Cea mai bună (deși, singura) modalitate de a răspunde la unele dintre
aceste întrebări sâcâitoare este să te supui călătoriei autismului și să începi drumul său
pas la un pas, minut la minut, oră de oră, zi de zi.

Călătoria părinților: rezistență și durere
Rezistența, la început, apare adesea în moduri inutile și poate genera îndoială sau
neîncredere și întârzie accesul la intervenții timpurii importante. Adesea vine dintr-un loc
de durere, vinovăție sau furie: ar putea doctorul să greșească? Am cauzat asta? Poate
copilul meu îl va „depăși”? Poate copilul meu este doar „lent”? Poate fi dificil să ocoliți
rezistența și să mergeți înainte atunci când multe întrebări rămân fără răspuns. Dar
călătoria cu autismul nu este liniară – nici emoțiile, sentimentele și reacțiile nu vor fi.
Procesarea durerii este uneori un pas suplimentar inconfortabil, dar important pentru
părinții care nu au început călătoria. Toate necunoscutele pot fi grele; este important să
îndureziți greutatea acestor griji. Este în regulă să fii trist. Este în regulă să simți
pierderea. Este bine să suportați această durere cu un partener, un prieten de
încredere, un terapeut sau un membru al familiei. De asemenea, este în regulă dacă
nici părinții nu simt aceste lucruri.
Dar pentru cei care o fac, este esențial să recunoaștem că durerea sau tristețea vor
face în cele din urmă loc altor emoții. Este important să recunoaștem că durerea poate
(și adesea există) să existe alături de speranță, iubire și alte sentimente complicate –
uneori concurând pentru atenție. Acceptarea unui diagnostic nu este absența durerii, ci
mai degrabă o acceptare a acestuia. Este o recunoaștere a faptului că lucrurile vor
arăta diferit din cauza autismului, dar și o înțelegere a faptului că diferit nu este mai
puțin. Diferit este important și valoros. Sunt necesare diferențe. Diferențele sunt o
componentă inerentă pentru a fi în viață, a trăi, a fi uman.

Drumul către acceptare și acțiune
Acceptarea implică înțelegerea autismului ca mai mult decât o etichetă, ci o poartă către
sprijin și comunitate; o oportunitate de a educa frații, familia și membrii comunității
despre autism, incluziune și neurodiversitate.
Poate fi un îndemn la acțiune – personal, între pereții unei case și dincolo. Mai multe
organizații importante aflate în fruntea cercetării autismului și autismului au fost
începute de părinți. Părinții care caută sprijin, caută răspunsuri, caută un tratament
eficient pentru copiii lor. Părinți care nu se așteptau la autism. Părinți care ar putea fi
întristat diagnosticul. Părinți care au luptat din greu pentru copilul lor, pentru schimbare,
pentru creștere, pentru acceptare și avansare.
Copiii autisti vor avea nevoi diferite decat copiii neurotipici. Vor fi diferite obstacole de
depășit și diferite bătălii de dus. Dar, în multe privințe, călătoria va fi aceeași. Viața va
curge și va împinge și va trage părinții în mii de moduri diferite, dintre care unele nu vor

fi ușor de înțeles. Întrebările vor veni întotdeauna înainte de a primi răspunsuri. Și,
întotdeauna vor exista întrebări care nu au răspunsuri. Vor fi suișuri și coborâșuri. Vor fi
perioade de maxime ridicate și minime scăzute.

Anticiparea începutului de an școlar poate crea anxietate atât pentru membrii familiei, cât și pentru copiii lor din spectrul autist.  Uneori, este posibil să cunoașteți personalul și să aveți o relație bună de lucru cu aceștia. Alteori, personalul este necunoscut și așteptările pentru copilul dumneavoastră sunt neclare. Mai jos sunt câteva sfaturi pentru a vă ajuta să deveniți un avocat proactiv și pozitiv pentru copilul dumneavoastră.

• Este posibil ca mulți profesori să nu aibă experiență anterioară cu elevii cu autism sau să fi avut doar experiență cu copii destul de diferiți față de copilul dumneavoastră. Încercați să stațid e vorbă cu învățătorii! Personalul va avea nevoie de informații despre modul în care TSA vă afectează copilul:  stiluri de învățare, sisteme de comunicare, probleme medicale  și alte subiecte. Asigurați-vă că vă descrieți copilul și nu numai în termeni legați de TSA (de exemplu, simțul umorului, amabil, blând, inteligent).  
• Înainte de a începe anul școlar într-o școală nouă, lucrați pentru a atenua orice anxietate pe care dumneavoastră sau fiul/fiica dumneavoastră le puteți avea cu privire la noul cadru. Pregătirea pentru această mutare poate fi facilitată prin obținerea  orarului , a  a manualulelor și a regulilor. Cereți să faceți un tur cu copilul dumneavoastră înainte de începerea anului școlar. Solicitați o listă de rechizite școlare și informații despre vacanțele școlare, combinațiile de vestiare și hainele necesare pentru educația fizică. Exersați să te trezești dimineața și să mănânci micul dejun, astfel încât elevul și tu să știi cât timp îi va lua. Începeți să stabiliți o rutină devreme. 
• Dacă este posibil, obțineți fotografii cu profesorii și personalul auxiliar elevului dvs.. Repetați numele și împărtășiți imagini cu fiul sau fiica dvs. 
• Colegii de clasă ai noului elev pot avea, de asemenea, nevoie de informații. Acest lucru ar trebui furnizat într-o manieră respectuoasă și fără a stigmatiza elevul din spectrul autismului. Discutați cu profesorul despre cum vor fi informați colegii de clasă. 
• Chiar la începutul noului an școlar, stabiliți metode și un program de comunicare între casă și școală. Sugestiile pentru menținerea unei comunicări continue includ  întâlniri sau apeluri telefonice programate, mesaje pe WatsaApp, etc. Spuneți profesorilor metoda de comunicare care funcționează cel mai bine pentru dvs.  Respectați timpul pe care îl acordă profesorului în timp ce sunteți în clasă cu elevii. Întrebați-le care sunt cele mai bune ore pentru a-i contacta. 
• Uneori vor circula zvonuri. Dacă auziți un zvon, mergeți la sursa despre care este vorba despre zvon și purtați o conversație. Nu tot ce ircula pe Facebook  este corect. 

Scopul final este de a promova o experiență pozitiva atât pentru copilul tău, cât și pentru tine. Lucrând proactiv și pozitiv cu școala, provocările pot fi minimizate și se poate construi încredere.